Duminica de poveste: dulceaţa copilăriei

A fost odată ca niciodată o bunicuță care se trezea cu noaptea-n cap ca să coacă turte şi colaci şi trebăluia dânsa cât îi ziua de lungă ba pe bătătură, ba pe câmp, chit că era arșiță de luna lui cuptor sau vreme rea. La sat “nu e timp de hodină“, căci întotdeauna se găseşte ceva de făcut: ba arat pământul, ba plivitul viei, ba sădit răsaduri, ba hrănitul orătăniilor, ba mers la strâns de fân ori la cules de struguri sau făcut dulcețuri şi multe murături. 

Şi cam pe vremea asta strângea dânsa vreascuri uscate din pădure şi încingea bine pirostriile în bătătură până ce-n ceaunul cel rotund bolboroseau mure sau prune dulci. Dar dacă râvneam la dulceaţă de mure, era musa-i să merg şi să culeg măcar o găletușă cu mure coapte şi zemoase din dosul pădurilor din depărtare.

Şi chinuindu-mă să mă strecor printre rugi după mure, mă zgâriam pe mâini şi pe picioare de zici că am în trecut prin garduri de sârmă ghimpată. Ţiu mine cum strângeam mure în tricouri până când, de grele ce erau, bobiţele de fruct se spărgeau şi lăsau pete roşi-albăstrui pe ţesătură.

Ca să ascund isprava veneam acasă şi săream gardul. Apoi mă strecuram în casă şi căutam un tricou mai de Doamne-ajută. Apoi fugeam, săream iar gardul şi mă întorceam cu mure gata de pus la borcan.

Bunica le spăla şi le-nvârtea ca moara de munte! Le arunca în tuciul fumegând de-atâta poftă de fiert şi răs-răsfiert. Arunca în dânsul murele şi câteva kile bune de zahăr şi le lăsa la fiert până când eu mă plicitseam de-atâta căldură şi-atâţi bolboci aruncaţi din tuci, din nou, pe-un alt tricou.

Şi ce frumos miroseau fructele acelea! Încă mai miros şi-acum căci iarăşi fierb niscaiva mure în amintirea vremurilor de când eram copil.

În tot acest timp, în vatră, borcanele erau puse la încins pentru sterilizare. Dar, mai întâi, bunica-şi punea ochelarii pe nas, inspecta fiecare borcan, îi vâra nasul în ele să vază dacă miros a mucegai. Dacă nu treceau testul, fleaşca a mică (adică eu) era pusă la spălat cu peria borcane şi capace.

Când dulceaţa era bună, era dată spre tihnă câteva ceasuri în beciul cel îngust. Ce mai dansam pe lângă ceaun, ce mai vâram dejtu’ arătător în dulcele fierbinte şi ce mai lingeam crusta de mure de pe marginea ceaunului.

Când bunica mă zărea, îi zâmbeam ca un făptaș prins asupra faptului, dar rareori ea mă mustra. Apoi dulceaţa era împinsă cu lingura de lemn în borcane unde stătea ascunsă până prin decembrie…şi ce-mi sticleau ochii când vedeam borcanele aliniate pe raftul cel mai de jos din beciul cel îngust.

Advertisements

Tags: , , , , , ,

2 responses to “Duminica de poveste: dulceaţa copilăriei”

  1. maya-maria says :

    Da, magiun de prune, nu făcea.Că tareeeeeee bunuț mai era, chiar și când era nițel afumat.Fă și tu un magiun la ceaun și trimite-mi și mie.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: