Duminica de poveste: noaptea Sânzienelor

La sat nu numai timpul trece după alt ceas, dar şi tradițiile locului îşi păstrează cursul şi farmecul după orânduiala din bătrâni. Aici ziua nu începe niciodată după ora opt, ci undeva la ora cinci, cum se crapă de ziuă. Aici până şi sărbătorile încep dimineața devreme, iar farmecul lor nu stau numai în a mânca (şi oricum neapărat la masa aceea joasă şi rotundă din bătătura lui Moromete) cu bunici, nepăţi şi strânepoţi împărţind un codru de mămăligă zdravăn, ci cu mersul la biserică, aprinsul lumânărilor şi pomenitul celor veşnici, iar ale guri vin abia după ce sufletul e premenit.

Erau duminicile acelea de poveste când vorbele bunicii şi ochii ei spuneau poveşti ascunse bine printre amintiri prăfuite.

Sărbătoarea Sânzienelor mă prindeau mereu cutreierând desculţă pe câmp în căutarea de aventuri şi necunoscut, mă prindeau spoită pe tricou de seva merelor, murdară din picioare şi până-n creştet. Acum m-au prins îndrăgostită de casa ţărănească, de dorul de casă, de dorul de bunica, de vremurile de atunci. Şi, Doamne, ce frumos era!

Ţiu minte că ziua bunica mă trimitea să culeg sânziene-n floare şi să le agăţ pe la oglilndă, să mă-îmbăiez cu dânsele ca să fiu frumoasă, să-mi fac coroniţă cu ceste flori galbene şi să vâr trei spice de grâu coape printre ele, să port rochiţă brodată, să zâmbesc ca să zâmbesc când voi creşte mare.

Culegeam un braţ de sânziene de mă luptam să le aduc acasă! Culegeam şi umpleam vaza aceea de cristal încrustată cu calcar de la atâta apă dură…şi-mi făceam o coroniţă şi-o purtam pe cap până mă-mbătam de mirosul sânzienelor.

Noaptea o vâram sub pernă, chipurile să-mi visez alesul. Ce-am mai bocit într-un an, căci visasem că mă jucam cu păpuşile şi mă gândeam: “Doamne, ce papiţioi mi-oi pune tu în cale?“, altă dată am visat-o pe sor-mea, deja credeam c-o să rămânem amândouă fete bătrâne. Nici până-n ziua de azi nu i-am spus ce frământări aveam eu în vara aceea.

Ultima dată, am dus până la sfârşit ritualul şi l-am visat pe Făt-Frumos, care nu era tocmai viteaz, căci nu se arăta la chip. Se făcea că ne căutam unul pe celălalt printr-un labirind înţesat de iederă, piatră şi podeţe de lemn. Când mă vedea dânsul, fugeam eu de el, Când îl vedeam eu, fugea el, abia înspre dimineaţă ne-am prins de mână şi mă ruşinasem de “îndrăzneala” mea. Cum, necum, tot nu i-am văzut chipul, dar ştiu că nu are nimic din trăsăturile lui.

Dimineaţa, era musai să-npletesc cosiţe, să-mi dreg obrajii cu apă proaspătă de izvor şi să asvârl coronuţa sânzienelor pe casă ca să vadă ştiu eu cine c-am visat şi le mulţumesc Sânzienelor pentru orânduiala ce-au dat-o peste noapte.

Advertisements

Tags: , , , , , ,

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: