Duminica de poveste: iarba, soarele şi liniştea

La sat, duminica este zi de odihnă trupească şi sufletească, iar pentru mine această zi îmi aminteşte de liniştea pe care o găseam doar în curte bunicii ori pe dealurile din împrejurimi, de bucatele gustoase, de apa rece de izvor, de trândăvitul lăsat duminica de la Dumnezeu, căci bătrânii îşi  amintesc de ziua de odihnă şi o sfințesc până la apusul soarelui, de mirosul de pâine coaptă, de fân proaspăt cosit.

Duminca e ziua în care poftesc la magiun pe pâine, la dovleac copt ori bile de zahăr ars, la pâine pe plită ori turtă şi pentru că gustul acela nu se poate compara cu niciun fals pe care l-as pregăti eu, îmi iau pătura copilăriei, cea în carouri şi zburd către deal să lenevesc în iarba până la brâu, să-mi inund nările cu miros de fân, să privesc firicele de praf şi chipul bunicii….e doar o duminică de poveste, o duminică dedicată poveștilor copilăriei.

Îmi iau ceva merinde cu mine într-o traistă şi parcă-l aud pe bunicul râzând de mine “iar ţi-ai pus raniţa în spate? Unde te mai duci? Să te mănânce câinii?“, semn că nu prea era de acord cu expedițiile mele pe dealurile din împrejurări. Uneori mă învârteam în cerc, alteori mergeam atât de departe încât mi-aş fi dorit să-mi întind pătura în fânul cel mai des şi să adorm acolo, dar ştiam că bunica avea să se îngrijoreze dacă stăteam mai mult de două ore.

Uneori mă învârteam prin preajma casei, studiam frunzele, florile, gâzele şi sunetele pe care le auzeam din depărtare. Cel mai mult îmi plăcea să-mi găsesc un locşor în fânul necosit, să mă aşez acolo şi să mă las pierdută, fără ca cineva să ghicească unde sunt sau pe unde-mi bat picioarele. Mă aşezam pe pătură, închideam ochii şi zăboveam acolo până când îmi făceam cute pe piele de la fânul şi brazdele de sub pătură.

Stăteam la soare şi ascultam liniştea. Când soarele nu era prea puternic, urmăream dârele lăsate de avioane pe cer şi-ncercam să-mi imaginez unde se duc ele. Pe unele le puteam şi auzi şi-mi scriam în minte povești despre ele. Când mă plictiseam mă concentram pe gâzele care se plimbau nestingherite pe pătura mea, pe unele le alungam rapid cu mâna, pe altele le lăsam să se plimbe-n voie pe pătura mea. Mai ascultam şi cântul gâzelor sau pe cel al păsărilor din apropiere.

Alteori eram pusă pe fapte mari: căutam noi soiuri de meri, studiam cuibul coțofenelor şi, uneori, le furam ouăle, căutam alune şi culegeam flori de câmp pentru vază cea mare, căutam noi pâlcuri de apă deşi bunica mă speria şi-mi spunea că-n locul pe care-l frecventam cel mai des ar fi fost o fântână adâncă dar pe care oamenii au astupat-o. De ce? Nu ştiu? Ştiu doar că fântâna dorea să potolească iar setea oamenilor, căci în zona unde s-ar fi aflat ea răsăreau mereu pâlcuri cu apă deşi era secetă. Începeam să dau crezare poveştii bunicii.

Când mă săturam de atâta linişte, porneam din nou spre acasă.

Advertisements

Tags: , , , , , , , ,

2 responses to “Duminica de poveste: iarba, soarele şi liniştea”

  1. ideidincorcodus says :

    Linistea…cata nevoie avem de ea!

Trackbacks / Pingbacks

  1. Martie în gânduri şi fotografii | file din poveste - 31/03/2014

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s