Păpuşile copilărie mele

Le iubeam ca pe ochii din cap, le croșetam hăinuțe, le spuneam poveşti, deşi ele erau adevărate poveşti pentru mine. Nu erau păpuşi scumpe, dar, pentru copii de-atunci, valorau o avere. Le-am fi luat cu noi peste tot, dar viaţa la ţară nu înseamnă numai linişte, aer curat, mâncare proaspătă şi bună, viaţa la ţară mai înseamnă şi mâini crăpate şi murdare, noroi sub unghii, praf pe haine şi “meniul” afișat pe tricou.

Oare copiii din ziua de astăzi mai spun povești păpușilor? Oare păpuşile lor mai au poveşti? Ale mele aveau şi, crede-mă, am învăţat multe de la ele, deşi pare absurd. Printre gadget-uri care spun poveşti în culori, imagini şi sunete, păpușile noastre sunt pentru copii de azi de-a dreptul “urâte”, a se citit povestea păpuşilor spusă de Copacul cu vise.

Le iubeam şi le-aş fi dedicat întregul meu timp, dar nu era cu putință: bunicii erau plecați cu muncile câmpului, iar eu eram ispravnic la curtea cu zeci, dacă nu sute de orătănii ale bunicii. Trebuia să le hrănesc, să mătur curtea, sau să adun ierburi pentru Ghiţă, dacă vream s-avem de Crăciun un Ghiţă voinicel.

Păpuşile le-aveam la ţară, la oraş, unde eram elevă, n-aveam jucării. La oraş trebuia să învăţ, nu să mă joc. Joaca la oraş era afară, printre blocuri, cu zeci de copii, cu ţipete, uneori şi bătăi. Așadar, abia așteptam să vină vacanţa, să merg la ţară, să dorm cu bunica şi să mă joc cu păpușile.

N-aveam multe păpuși, erau două la număr, una de plastic, dar nu dintr-aceea filiformă, şi alta din bumbac umplută cu un fel de vată. Şi, Doamne, ce le-am iubit pe amândouă. Acestea sunt păpuşile pe care le-am iubit cel mai mult şi pe care le am şi acum, tot la ţară, ce-i drept.

Ţin minte că bunica se uita la mine, la jocul meu, şi avea aşa o privire când spunea că ea-şi făcea, pe vremea copilăriei ei, păpuşi din cârpe şi se juca, le pupa şi pe iubea până când se rupeau. Ea n-a avut noroc de păpuși gata făcute, ea era păpușarul, povestitorul şi, uneori, şi actorul.

O băteam pe sora mea la cap să se joace cu mine, deşi ea depășise de mult jocul cu păpușile. Când eram singură, mă jucam singură şi, uite-aşa, în jocul meu, am devenit dreptace. Am renunțat la scrisul cu stânga de dragul păpușii, deşi acum cred că e doar urmarea vorbelor de genul: “e ruşine să scrii cu stânga!“.

Erau ale mele şi erau frumoase, nu le trebuia etichetă Barbie sau Cindy, nu le trebuia baterii, ci doar timp şi o nouă poveste.

Advertisements

Tags: , , , , , , , ,

7 responses to “Păpuşile copilărie mele”

  1. Adrian says :

    Fiica mea cea mică, 5 ani, se joacă şi cu tableta, dar şi cu păpuşile. Le îmbracă, le dezbracă, le povesteşte, le face baie. Sunt nelipsite din jocurile ei!

  2. vavaly says :

    Dante al meu se joacă cu pluşurile. Când avea doi ani i-am luat o păpuşă bebeluş pe care o îndrăgeşte şi acum. Dar cele mai multe jocuri le are cu animăluţele din pluş (împotriva cărora eu eram înainte să îl am pe el). Le vorbeşte, le plimbă, le invită la picnic. Eu cred că da, şi copiii de azi se joacă cu păpuşile. Dar mai depinde şi de numărul lor. Dacă sunt prea multe tind să nu le mai placă niciuna. Frumoase amintiri ai evocat!
    Voi face un experiment legat de păpuşile Mayei. I le voi arăta lui Dante, să văd ce spune :).

  3. Irina says :

    Și eu tot două păpuși aveam, una cu părul lung, cealaltă cu părul scurt. Mă rugam de mama să îmi dea resturi de materiale de la rochiile ei și le ,,croiam” hăinuțe sau le făceam torturi din pământ, decorate cu petale de flori :).

  4. Adriana says :

    I-am spus şi Mayei că n-am avut păpuşi în primi ani. Nici nu le-am dus dorul pentru că fugeam după gâşte, raţe, iubeam bobocii şi îi plimbam cu ligheanul, până am ucis vreo doi şi era să mă omoare pe mine mamaia. Am recuperat cu soră-mea. Ea a primit prima păpuşă, tot de la Arădeanca, o păpuşă băieţel. Sorin îl chema. Cred că de aia i-au luat-o naşii, pentru că pe ea o alintam Sorina. Acum îi spunem Sanda. Atât am frecat bănuţul acela pe care scria numele până mi l-am băgat în nas. Nu ştiu cum am reuşit! Mi l-a găsit orl-istul, unde aveam o programare pentru polipi. Ce mă miră la tine e că eşti cu mult mai mică decat mine şi cu toate astea jur că fiecare cuvânt scris părea conceput de mine, din amintirile mele. Mă iartă că nu am venit de ceva vreme. Atac eu arhiva curând. Am lipsit motivat. La mulţi ani, fată bună a poveştilor!

  5. Vienela says :

    Am avut foarte putine papusi in copilarie si pe una dintre ele a omorat-o sora mea. Stiu ca am povestit pe blog despre asta… 🙂
    Mama prefera sa ne cumpere jocuri educative, iar noi preferam sa ne jucam impuscatea si caramizile cu baietii. :)))))

    • filedinpoveste says :

      :)) nici preferinţele mamei nu se asemănau cu ale mele.
      Cel mai crunt era duminică când trebuia să intru devreme în casă şi să-mi învăţ poezia pentru luni.

      Tocmai mi-am amintit de un episod: Păpuşa Chucky.
      Copil tembel şi eu m-am uitat la filmul acesta şi a doua zi aveam impresia că păpuşa soră-mi are ceva din mafeficul Chuckey. Păi şi nu ne-am pus amândouă pe bătut păpuşa. Abia după ce am văzut că e inofensivă ne-am dat şi noi seama că păpuşa nu are nimic, doar filmul era de vină.
      După ce am venit la oraş, la şcoală, am început să fiu mai băieţoasă: mă băteam cu băieţii, jucam fotbal cu ei.

  6. Sorin says :

    Cu masiutele imi omoram timpul cand stateam in casa, in rest ieseam mai mult pe afara cu prietenii de la blog si tare ne mai distram jucandu-ne tara tara, ratele si vanatorii, baleguta, obligata la poarta

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: