La cratiţă: de nevoie, de plăcere

Gătesc de mai bine de opt ani. De nevoie, de plăcere. La început făceam teste de rezistenţă pe câinele bunicii, pe stomacul purceilor şi mai rar pe pisoiul meu. În timp am început să testez ce gătesc şi pe oameni. Unele preparate au fost apreciate foarte bine, dar altele s-au dovedit a fi nişte dezastre culinare.

Am învăţat să gătesc, mai întâi de la mama, de la bunica şi de la naşa. Toate trei nişte bucătărese desăvârşite. Numa’ când mă gândesc la cozonacii bunicii, ăia, un pic arşi, uneori crăpaţi, mă apucă o nostalgie: ba de bunica, care nu mai e, ba de cozonacii calzi, pufoşi, plin de lapte, nucă şi cacao şi mirosul lor puternic.

Sora mea era complice la tot ce testam în bucătărie, uneori ne jucam de-a bucătari şi tare mă întreb ş-acum cum am învăţat amândouă să aprindem aragazul. Niciodată nu am făcut întors peste cap bucătăria, poate doar stomacul câinelui, dar asta se întâmpla demult, când bunicii plecau la câmp şi noi două rămâneam stăpâne acasă.

Uite-aşa, de voie, de nevoie, ne-am pus amândouă pe bucătărit. Tăiam articole din Practic în bucătărie, le presam prin cărţi, ca să nu le găsească mama (uneori le copiam şi de mână, ca să nu ne certe găsind o revistă franjuri), pe care le testam în vacanţa de vară.

Pentru că acasă nu am gătit aproape niciodată, pentru că mamei nu îi plăcea să ma vadă cu nasu-n oală şi cu părul prin cocă, când ajungeam la ţară îi băgam nasu’ peste tot. Nu rămânea niciun colţi, nicio oală, nicio lingură neatinsă de mine.

Ba mai mult, îmi amintesc cum uitam să punem zahăr în prăjituri, praf de copt sau gălbenuşurile, ce moci făceam când le gustam, ce denumiri le dădeam şi cât mai râdeam când îl vedeam pe săracu’ Rexi alergând prin curte şi noi după el, cu cratiţa cu bucate.

Şi acum gătesc tot cu reţete, ba de pe internet, ba din reviste culinare, ba din cartea de buncate a lui Anton Roman, dar pe ultima o savurez citind-o, nu testând-o. Însă marea mea problemă şi reproş pentru fetele care scriu reţete este că niciodată nu detaliază modul de gătire a bucatelor.  Banalele temperaturi chiar contează în bucătărie, deşi teoretic ştiu asta, mai toţi food editorii uită să le spună şi oamenilor de rând cum stăm cu ele.  Uite un exemplu clar: dacă vrei să faci prăjituri cu unt şi untul e abia scos din frigider, pai gaia te ia. Hai ca poate îl încorporezi, sau cel puţin aşa crezi tu, dar când îl dai le cuptor, păi nu se unteşte şi se uleieşte de scoţi şi untu’ din ea? Deci temperatura propice a alimentelor este undeva la temperatura camerei. Care-o fi aia, vezi şi tu la tine-n bucătărie. Da’ nici ca-n congelator.

Dacă atunci când eram mică găteam din foarte multă plăcere, amuzament şi șturlubăcie, acum, pe lângă asta, o mai fac şi de nevoie. Tare m-am bucurat pentru oţâr’ de spaţiu în bucătărie când a plecat mami şi tati în ţările calde, dar acum o fac mai des din nevoie şi tare mi-ar mai plăcea să-mi gătească mama şi să mă bucur şi eu, ca alţii, de conservele şi de pachetul greu din autogară.

Advertisements

3 responses to “La cratiţă: de nevoie, de plăcere”

  1. Gorludos says :

    La cratita e mai degraba de nevoie, de placere se mananca numai la restaurant sau daca gateste altcineva mai putin tu! Bucataritul e o meserie care se fura, de invatat, mai putin

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: