Cât costă un drum spre Bucureşti

Drumul de la Râmnicu Vâlcea la Bucureşti durează, în medie, trei ore, iar preţul unui bilet nu depăşeşte 35 de lei, însă, în medie, răbdarea unui călător iritat de ceea ce i se întâmplă pe parcursul călătoriei nu poate atinge aceste valoari.

Sursă foto: manager.ro

De obicei prefer transportul cu autocarul în defavoarea orcărui alt mijlic de transport în comun, numai că, de data aceasta, aş fi preferat oricare altul, numai să nu trec prin cele întâmplate.

Peripeţia mea nu a început, aşa cum se obişnuieşte, cu plecatul de acasă, probleme cu bagajul sau cu tichetul de călătorie, ci totul a luat o întorsătură diferită abia la îmbarcare.

Mă urc frumos în autocar. Îmi aşez lucrurile în cuşeta de la cală (oare se numeşte la fel ca la avion?) şi îmi deschid cartea pe care o începusem în ziua precedentă dar pe care, de oboseală, am neglijat-o pe birou.

Nu citesc nici jumătate de pagină căci vine colegul de scaun. Mă întreabă dacă merg la Sibiu. Mă uit mirată şi îi spun că autocarul merge la Bucureşti. Pare nedumerită dar eu îmi bag iar nasul în cartea mea. Nu apuc să citesc niciun rând sunt întrebată acelaşi lucru „merge la Sibiu?”, i-am răspuns iar negativ. Nici când îi observ pe cei doi care au fost în faţa mea la coada de la bilete şi ceruseră scurt „două până la Cluj” nu-mi dau seama că mă urcasem în autocarul greşit. Femeia dă să se ducă la şofer dar nu ştiu cum fac şi ajung înaintea ei. Citesc repede pe pancardă şi-mi dau seama de greşala pe care aveam să o fac. Încă cinci minute de neatenţie şi Dealul Negru şi A1 se transformau în Valea Oltului.

Fug la locul meu, îmi iau lucrurile şi mă duc fix la autocarul corect. Din cauza buimăcelii, abia după ce-mi depozitez bagajele bag de seamă un miros care ar concura lejer cu cel din piaţa Obor. Mă uit în jur, cineva tocmai termina de savurat un sandviş. Era clar de unde provenea mirosul. Dau drumul la aer condiţionat sperând ca mirosul neplăcut va dispărea mai repede sau că nasul meu să se acomoda rapid cu “mireasma florilor de mai”. Mă gândeam că, odată ajunşi în Piteşti, lumea care avea să se urce în autocar mă va suspecta şi pe mine în cazul în care acesta persista.

Ce n-aş fi dat ca cele două autocare să facă schimb de destinaţii astfel încât cel de Sibiu să fi mers la Bucureşti, iar eu să nu suport chinul mirositor.

Niciodată nu am înţeles cum de, la o oră atât de nepotrivită ca 15:15 şi într-o zi de miercuri, pleacă foarte mulţi la capitală. Pe parcurs am realizat că jumătate de autocar era plin cu vârstnici ce veneau de la băi (Călimăneşti, Olăneşti, Govora), iar cealaltă jumătate era plină, în mare parte,  cu restanţieri, asta judecând după teancul de xeroxuri din braţele lor.

Nici nu apuc sa deschid cartea bine şi noul coleg de scaun îmi cere sa-i fac loc. Mă ridic şi scap semnul de carte primit tocmai de la Sibiu. Iar îmi fuge mintea la Sibiu. Când să ma aşez pe scaun, mai aşază-te. O ditamai femeia ocupase nu unul, aşa cum cumpărase, ci un loc jumătate, iar evident cealaltă jumătate era a mea. Tare aş fi vrut să mă mut în altă parte dar, spre nenorocul meu, toate scaunele erau ocupate. Decid să rămân la locul meu, norocosul loc cu numărul 22. Chiar şi cei din spatele meu se declară nemulţumiţi de dimensiunile exagerate ale duduii care, pentru a se simţi confortabil şi-a dat scaunul pe spate la maxim. La protestele acestora femeia s-a simţit obligată să-şi îndrepte scaunul şi să-l ia în braţe pe cel din faţa ei pentru a-mi ocupa mie mai puţin spaţiu.

Nici măcar nu am platit un bilet cu reducere ca să argumentez reducerea spaţiului meu de pe scaun. În fine, mă obişnuiesc cu ideea că până la Piteşti, cel puţin, voi avea de îndurat. Poate în autogara din Piteşti voi avea mai mult noroc.

Mai citesc o pagină şi, pentru mine, începe un alt moment neplăcut. Deschisul sticlei cu lichid carbogazos nu este atât de enervant dacă se produce la un interval de timp rezonabil dar duduia făcea asta atât de des că am închis cartea şi am început să fixez cu privirea ceasul din autocar pentru a cronometra intervalul de timp. Prima dată la un minut, apoi fâsâitul sticlei s-a repetat după două minute, ca mai apoi, într-un interval de trei minute, sticla să se deschidă tot de atâtea ori. Mda, îmi zic, deci un fâsăit la un minut şi nu eram nici la jumătatea drumului.

Inspectez sticla vinovată şi văd că abia e la jumătate.  Aha, deci un minut, un fâsâit, o înghiţitura, mai puţină indulgenţă din partea colegului de scaun.

Depăşesc acest moment şi ajungem în Piteşti. Ruga mi-a fost ascultată, duduia coboară, iar în locul ei apare o tânăra trasă printr-un inel. În scuza ei de deranj pentru a-şi pune lucrurile pe scaun, îi mărturisesc că acest moment nu este nimic pe lângă chinul îndurat până la venirea ei. De asemenea, fata încearcă să se asigure că este în autocarul cel bun, cel care merge la Bucureşti. Parcă ghicise ceva din întâmplarea mea aşa că îi povestesc minunata mea experienţă.

De aici drumul spre capitală a decurs normal, asta dacă nu punem la socoteală sesiunea de vomitat a tânărului din spate sau clipele de sforăit a tipului cu tricou portocaliu.

Advertisements

Tags: , , , , , , , , ,

Trackbacks / Pingbacks

  1. Cuvântul Domnului în R.A.T.B. | file din poveste - 03/08/2013

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: